Era o vară ca desprinsă dintr-o carte poștală veche. Razele de lumină cădeau blând peste dealurile tihnite, iar zumzetul greierilor și foșnetul frunzelor legănate de briză erau singurele zgomote care dilatau timpul în după-amiezile lungi.
Se arăta o zi frumoasă pe mica plajă și soarele începea să ardă gândurile inimilor, iar razele lui înțepau trupurile adormite pe nisipul grunjos.
Zâmbetele deveneau congruente. Gânduri se întrepătrundeau și senzații străluceau pe trupul ostenit de fiori și cei doi iubiți le gustau însetați.
Aris se afla undeva la mare, unde zburau pescărușii deasupra ei și fabricau amintiri noi, iar gândurile ei zburau spre amintiri din vacanțe trecute, din locuri interesante, pe unde a trecut ca un pasager anonim al unui tren cu ferestre mari. Vacanțe noi, vacanțe vechi și același zbor de pescăruși....
Din distribuție făceau și ei parte... Așa că se încadrau în peisaj, în timp ce emoții diverse îi stăpâneau.
Apoi Aris se cufunda în valuri moi, cu gândul departe.
Se auzeau vocea mării, a viețuitoarelor și bătăile inimii lor, care spărgeau liniștea acestui loc.
În față priveau către Athos, stăpânul locurilor, aflat dincolo de luciul albastru, și în spatele plajei o mulțime de copaci începeau să înverzească simțurile trupurilor...
Azi, cerul și pământul au venit aici împreună în acea conexiune divină!