Prezentul volum al poetei Iulia-Anamaria Ghidiu, sugestiv intitulat Vili-Nahov – ziceri despre îngeri și oameni – este unul al căutării, al cercetării stărilor umane de transcendere, de comunicare inter și intra umană. El se desfășoară într-o notă ușor onirică, în care nu putem delimita spațiul terestru de cel celest. Este ca o interpătrundere a celor două zone, cu reverberații, nu doar între cele două spații, ci și între persoanele umane și cele paradisiace.
Am putea observa că ludicul de situație este unul de sorginte angelică, care ca într-un joc se descoperă, întruchipând scene de rezonanță divină. Este ca și cum, prin interferența spațiului intermediar, precum îl vede și Andrei Pleșu ca fiind un loc care este umplut de îngeri, ce realizează legătura între cele două lumi, se poate trece, ușor, dintr-o parte în alta. Parcă am vedea o reflexie ludică între înger, duh strămoșesc și copii. Dar este o reflexie din ambele părți, ca o transhumanță spirituală a sufletelor.
Motive ca înger, copil, anotimp, om, cuvânt se regăsesc, parcă ar construi un nou Turn Babel care ar trebui să lege Pământul de Cer. Iar constructorii sunt, de data aceasta, îngerii, bunicii și copiii. Și nu mai pleacă zidirea aceasta doar dintre Pământ, ci și dinspre cer. Parcă ar fi un pod între două lumi, un portal oniric modern.
Poeziile sunt alternate armonios cu ilustrații grafice realizate de tinerele artiste plastice Lavinia Vieru și Alexandra Ilie, care reușesc să transpună în imagine trăirile transmise de versurile poemelor Iuliei. Ele au reușit să capteze și să încifreze ideile pe care poeta dorește să ni le pună la suflet.
Imaginea bunicilor este pregnantă, chiar a străbunicilor, a legăturilor lor cu această viețuire, a tinderii unei mâini spre cei ce au rămas să le poarte numele, trăirile, să fie urme ale neamului. Dintre toate aceste chipuri se detașează imaginea bunicului, acea lumină harică, ca un far călăuzitor, ce transcende amintiri, trăiri, deveniri, fiind vocea de dincolo de hotarul morții, cel ce reapare dintru înaltul cerului întru rememorarea ființială a devenirii. Este acel chip blajin de sfânt din icoană, care ne proteguia mereu și mereu, în viață lângă noi, dincolo de viață din ceruri.
Poezia Iuliei-Anamaria Ghidiu este una de bună calitate, care provoacă, dar nu atât prin cuvinte, cât prin construcții, care desenează spații onirice, care retușează linii istorice de reamintire, care schițează anotimpuri de poeme ancestrale, reactualizate printr-un limbaj ultra-modern și care are un glas propriu, aparte, diferit de ceea ce propune lumea poetică a contemporaneității. Toate acestea se armonizează în poeme care ne provoacă la relecturare, la interiorizare și la introspecția spirituală a devenirii întru ființare.