E un substrat de candoare în toate volumele care, pe de o parte, e expus agresivităţii realului, iar pe de altă parte, tinde la elevaţie şi iluminare. I-aş da de tot dreptate lui Ion Mureşan cînd zice că Lucia „e congenital condamnată să caute şi să găsească Frumosul şi Binele oriunde s-ar ascunde ele“, dacă o asemenea căutare n-ar fi mereu o soluţie de scăpare din faţa valurilor de agresiune. Dar regula poemelor e să simtă întîi strivirea şi abia apoi să se ridice la revelaţia salvatoare.
Scenariul central constă într-o căutare plină de rîvnă a luminii şi-n cadrul lui Lucia are ceva din devotamentul Anei lui Manole, trecînd peste toate opreliştile pentru a ajunge la extatica luminii: „Nimic nu ne-a oprit din drum:/ nici pînze de păianjen cleioase, nici bălţi nămoloase,/ nici urlet de jivine duşmănoase./ Ajunserăm la capăt. Pace şi linişte./ În înalt, unduiau luminoase umbre, aureole solare./ Şi noi sorbeam lumina răsfrîntă în stropii de rouă/ şi ne înălţam în azur odată cu ea“ (O zi luminată). Contopirea cu – ba chiar în – mirifianţa acestor poieni beatitudinale, intrarea în luminişurile extatice vine totdeauna în urma unui pelerinaj ascensional în calea căruia stau primejdii grele, biruite însă prin eroismul iluminării.

AL. CISTELECAN