Dorința, mereu alimentată, de a conversa cu cerul, de a da ceva la schimb curgerii bogate care vine din mirabilul Empireu se naște din iubire pură, din nevoia de satisfacere a curiozității, de redescoperire și refacere a legăturii primordiale, a stării unitare de sacralitate. Bătând neostenit la porțile dorului de Absolut, deși ancorați fizic „în mlaștina zilei”, Natura și Omul deschid ferestre în tărie și consolidează peșteri aeriene – locașuri pentru frumos, dreptate și adevăr, stârnind răspunsuri uimitoare, dezvăluiri din lumea nevăzută, pe calea luminii, a punții-curcubeu...
Învăluită în fabuloasa mantie a feminității din alte epoci și tărâmuri de basm, de unde vin licornele copilăriei, poezia Persidei Rugu se desfășoară sub ochii noștri cu o sonoritate ca o mângâiere, o adiere tandră îmbălsămată în arome mistice. Cuvintele „spuse și nespuse” curg neîntrerupt – dintr-o fermecătoare atingere a harului – pe ape lăuntrice, dominate de veghea luminii infiltrate până la nivel de cuantă („Cântați lumina!” ne îndeamnă, încrezătoare, autoarea), în sfera ontologicului și în cea vegetală, în imperiul glasurilor cognoscibile.
Prin vocea poetului-bard, partitura existențială ne învață cântecul ploii de altădată, tăcerea zeilor și a pruncilor, plânsul cerului, ecoul și psalmii eterului, șoapta vântului, a anotimpurilor, chemarea pietrei, murmurul dintre ruine, șopotul râului, bătăile tocii, colindul străvechi, cântecul sirenei și al pădurii, curgerea vieții cu toate ale sale, ticăitul unui ceas interior, vibrația rugăciunii în chilia sufletului, „liniștea din noi culeasă”, „pulsul vieții risipindu-se într-un alt univers”, rostirea zilnică a poemului tămăduitor.
Subtilele referințe livrești ne vorbesc și mai mult despre orizontul cultural impresionant al poetei, stabilind acea conexiune invizibilă cu ostenitori ai Cu¬vântului, „care arde și alină”, ostenitori de aici și de departe.
Însumând emoțiile și frământările gândurilor declanșate inerent în fața textului, constatăm că poezia se declamă drept o stare cathartică, o prelungă invocare, un exercițiu de empatizare cu neprihănirea „copiilor lumii” (în suflet fiecare dintre noi, de fapt), printr-un continuu efort de căutare, consemnare și recuperare a inefabilului tangibil.
Intuind vibrațional atitudinea ultimei licorne, versul Persidei Rugu ia, așadar, ființă din constanta preocupare pentru ceilalți și pentru omul teandric, pentru găsire și regăsire, jertfindu-se în numele binelui, al iubirii de adevăr și frumos. Poezia ei aduce cuvinte pentru mai târziu, căci așa cum însăși ne destăinuie, „cuvintele sunt temelia/ pașilor inocenți/ care ne urmează”...

Iulia Anamaria GHIDIU