Eminescu cântă natura în aşa fel, că ea devine un cadru, în care se simte prezenţa unui Voevod, chiar şi atunci când Voevodul nu e amintit în nici un chip. Ca un alter ego mai profund, „tânărul Voevod“ este oarecum subiectul liric subînţeles, implicat, al poeziilor. Codrul, marea, luna, lacul, dealul, valea – sunt cântate de mulţi poeţi, de către cei mai mulţi, dar aşa cum le cântă Eminescu, toate acestea, codrul, marea, luna, lacul, dealul, valea – dobândesc nu ştim ce particulară domnească demnitate, aproape sacrală; parcă în mijlocul lor ar fi permanent prezent un invizibil tânăr Voevod. Oare acea melancolie specific eminesciană nu derivă între altele şi din dezacordul între realitatea conştiinţei şi viziunea sa despre natură, izvorâtă dintr-un dor subconştient, elevată prin secreta prezenţă voevodală? E o lume întreagă, simţită şi trăită, care se clădeşte în sufletul lui Eminescu în preajma personajului cu care el se identifică. Această prezenţă nevăzută, tainică, necurmată împrumută o atmosferă unică lumii poetului. Cel mai adesea e vorba, desigur, numai despre o aromă, despre tonalităţi, despre imponderabile elemente de magie poetică, de abia simţite, vag întrezărite, bănuite.
Proiectaţi peste figura lui Eminescu aura voevodală şi veţi înţelege liniştea sacrală a acestei melancolii. În multe din poeziile lui Eminescu, şi poate că în cele mai caracteristice, transfigurarea lirică se datoreşte unei tainice contopiri cu un vis voevodal.

Lucian Blaga
(1895-1961)