Autorul celor trei celebre studii, „Trilogia cunoașterii”, „Trilogia culturii”, „Trilogia valorilor”, și-a asumat în ultimii ani de viață traducerea capodoperei lui Goethe, „Faust”, editată în 1956.
Elogiat pentru amplul său sistem estetic și filosofic de către cei mai de seamă critici, filosofi și scriitori din epocă, ca de pildă Eugen Lovinescu, Emil Cioran, Pompiliu Constantinescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Romulus Vulcănescu (martirizat în temnițele comuniste), atacurile detractorilor săi din anii cincizeci n-a avut puterea să-l atingă și nici să-l mâhnească. Cum ar fi putut acești demolatori teleghidați și plătiți de către politicienii regimului comunist să întunece fascinația, soliditatea și perena faimă ale poetului ce se odihnește în curtea bisericii satului Lancrăm, epicentru al eternității sufletului românesc, un miracol istoric și totodată o enigmă, ca să folosim titlul unei faimoase cărți a istoricului și academicianului Gheorghe I. Brătianu.
Încă de la debutul său cu „Poemele luminii”, Lucian Blaga a fost considerat un poet deja matur prin originalitatea sa, apreciere ce va fi confirmată de cărțile ulterioare, „Nebănuitele trepte”, precum și de versurile scrise în ultimii zece ani de viață și tipărite în volumul „Poezii” din 1962. Surprinzătoare va fi întrepătrunderea între ideile filosofice și registrele lirice prin metafore revelatorii. Harul său de a palpa universul și de a-i revela misterioasele splendori prin tulburătoare interogații, concretizate prin tot atâtea imagini sensibile, har susținut fie de un ritm cvasi-liturgic, fie de o dramatică euritmie, face din Lucian Blaga cel mai semnificativ poet metafizic după Mihai Eminescu.
Vitalitatea, panismul expresionist nietzschean, frenezia mitologiilor autohtone din volumul „Pașii profetului” sunt înlocuite de o reculegere esențială a autorului ce dă la iveală un fel de cercetare a misterului universal pe fundalul scurgerii timpului individual. Ideea de evoluție, de progres tehnologic și rațiune pragmatică sunt în gândirea poetului premisele periclitării vieții fiecăruia dintre noi, a oricărei trestii gânditoare.
Dar vehicolul blagian spre absolut este mitul. Cuvântul însuși, spre a se desprinde din orizontul strâmt și plat, trebuie să se fi mântuit, ridicându-se la puterea mitico-magică primordială, asemeni logosului întemeietor. Înrudit cu logosul creștin, Cuvânul poetic al lui Lucian Blaga creează o lume, cea în care, urmându-l pe poet, ne înțelegem limitele față de nemărginitul har auroral, tot mai puțin accesibil nouă. Chiar dacă înclinarea spre adevăr face parte din însăși natura umană a cunoașterii, negat însă nouă, muritorilor de rând, de către Marele Anonim, prin intermediul cenzurii transcendentale. Nouă, cu siguranță; nu însă și poeților „marii treceri”.