Putem afirma că în lirica lui Teofil Mândruțiu motivele religioase nu au o existenţă pasageră, traducând mai degrabă o atitudine ontologică şi că sentimentul care generează aceste poeme ar fi tristeţea apăsătoare din amurgul vieţii, dar poetul, din fericire, nu a ajuns la această etapă a vârstei. Tăria credinţei nu este văzută ca o dogmă, ci ca un fel de atitudine umană în care fiinţa oscilează între îndoială şi credinţă, între har și dar; omul este o fiinţă gânditoare.
O coordonată fundamentală a liricii lui Teofil Mândruțiu o reprezintă tema filosofico-religioasă. Veșnică este căutarea unui Dumnezeu ascuns, care adesea refuză a se revela și determină acea stare, meditativă și reflexivă am putea să o numim, de oscilare a sufletelor între credință și tăgadă, doar a lumii, niciodată a poetului care rămâne o constantă a credinței în Dumnezeu. Eul liric pune sub semnul întrebării legătura şi armonia dintre om şi Divinitate, armonia universală în care Fiinţa nu a pierdut contactul cu sacralitatea. E vorba despre acea dramă a fiinţei aflată la sfârşitul unei ere teologice despre care vorbeau filosofii ultimului secol, consecinţă a rupturii naturii umane de natură, încălcării unui cod al recunoaşterii fragilităţii condiţiei omeneşti faţă de perenitatea stihiei. Aici, parcă poetul se înrudeşte cu Arghezi, prin realismul şi asprimea gândului, dar și cu Nichifor Crainic prin viziunea pur creștină, prin exprimarea nevoii de a exista o ordine supraindividuală în creaţia imperfectă şi agonică ce a devenit lumea.

                                                                                                                                                               Scriitoare,
                                                                                                                                                    prof. dr. Maria VAIDA