În Puterea Cuvântului părintele Matei Popovici rotunjeşte un triptic de cuvântări şi predici început cu Sărbătorile eterne (2000) şi continuat cu Bucuria lacrimii (2010). Intr-o gramatică personalizată, memorabilă stilistic şi prin logica demonstraţiei de-a lungul celor trei volume, prelatul reactualizează, la nivelul comunicării lingvistice, ambele axe pe care se fundamentează arhitectura religioasă de sursă bizantină, respectiv tradiţia liturgică şi sistemul triadic. Cunoscut nu doar enoriaşilor prin recte dicendi scientia, adică prin arta de a vorbi (şi a scrie) bine, scriitorul de astă dată performează şi în această culegere de cinci predici, mai întâi prin respectarea cadrelor clasice ale discursului retoric: alegerea, încă din titlu, a pildelor neotestamentare (inventio), structurarea subiectului pe traiectul text sacru versus interpretarea acestuia (dispositio) ce implică elocutio sau prelucrarea lingvistică adresată, prioritar, grupului - toate aceste trepte fiind regăsibile pe canavaua a ceea ce latinul numea memoria, adică găsirea şi convocarea exemplelor impresionând prin amplitudinea trimiterilor filosofice, literare ş.a. româneşti şi universale. Predica - exemplară mai ales în Parabola semănătorului - se transformă treptat într-un veritabil studiu: disertaţiile numeroase, în capilarele cărora se strecoară şi spiritul polemic, sunt marcate de truda ostenitorului de-o viaţă în spaţiul Bisericii.