M-am îndepărtat alergând cu dorinţa de a mă ascunde departe de strada-cascadă de oameni unde larma paşilor şi a vocilor venite de pretutindeni te escaladau şi te făceau, cel puţin pe moment, să te simţi strivit de o greutate nemiloasă.
Străduţa retrasă pe care am început să ţes paşi şi pe care m-am strecurat precum un şoricel de bibliotecă ce vrea să scape de o pisică maniacă este atât de strâmtă încât mai mult de un om nu ar putea intra pe ea. Dacă ar fi doi prieteni, unul ar trebui să se sacrifice pentru a-i da celuilalt întâietate.
Pe jos, pavajul cu pietre cubice este ros de timp şi sculptat de miliardele de paşi.

La fiecare cinci-şapte metri, tronează nişte Jămpi micuţe dar care noaptea cu siguranţă sunt de folos, în stânga şi-n dreapta mea, din când în când, apare câte o uşă din lemn; un lemn mâncat de carii, ploi si vânturile care încearcă să-si facă loc prin aceste stranson.
La un moment dat apar răscruci şi alte străduţe încât te simţi deja prins într-un labirint. Eu trebuie să ajung într-o piaţă rotundă precum un ochi, ea este roata primordială, astrul centrului acestei galaxii. In mijlocul ei tronează un obelisc...
Nu am să vă povestesc totul despre cum şi de ce am ajuns aici fiindcă ar trebui să vă pun în faţă, ca pe o tavă, toată viaţa mea şi nu avem timp pentru astfel de istorisiri.
Nu pot decât, pe scurt, să vă spun că sunt ca oricare dintre voi, în căutarea unei comori. Toţi o vrem descoperită chiar dacă nu mereu ne dăm seama de acest fapt. Când nu o mai căutăm conştienţi, inconştientul scormoneşte în continuare. Am fost creaţi să o căutăm, să ne-o dorim şi nu ne saturăm oricâtă am avea... fericireal