Numărat de Dumitru Micu, pe bună dreptate, printre învingători, Teodor Tanco a ales, iată, să-şi serbeze cele nouă decenii de viaţă prin editarea într-un volum a textelor pe care le-a scris despre opera sa, de-a lungul unei lungi prietenii, Petru Poantă.
Criticul îl cunoştea foarte bine, încă din anii 70, şi îl considera „reprezentativ pentru un anumit tip de mentalitate a scriitorului din Ardeal a cărui formaţie era încă puternic marcată de spiritul iluminist al Şcolii Ardelene. Este, deopotrivă, prozator şi autorul unor cărţi pasionate de istorie culturală şi literară. Opera sa a crescut din experienţa vieţii şi din obsesia luminoasă a bibliotecii şi a arhivelor.”
Această schiţă de portret poate fi decupată ca efigie definitorie, lapidară, dar cuprinzătoare, de reţinut pentru durata lungă a istoriei literaturii române. „Obsesia luminoasă” a Bibliotecii este, la Teodor Tanco, instrument de interpretat lumea, dar şi leac mirabil de traversat obstacolele de tot felul ale existenţei.
Pot repeta, cu şi mai uimită îndreptăţire acum, ce spuneam în urmă cu 5 ani: împlinirea a nouă decenii de viaţă este, deja, în sine, o performanţă, mai ales că Teodor Tanco îşi poartă în continuare vârsta cu vioiciune de invidiat, cu nerv şi nestinsă curiozitate, ba chiar şi cu o poftă contondentă de polemică.

 Irina Petraş