Inspirația poetică vine de la bunul Dumnezeu când, cum și dacă vrea bunul Dumnezeu, iar nu umila mea persoană. Există idei/teme pe care le-am putut exprima cel mai bine în stil modern – poeme filosofice, poeme cu tentă religioasă, poeme de dragoste, poeme despre natură, poeme sociale (pamflete, satire), poezii patriotice –, iar altele, mai puține, ce-i drept, în stil postmodernist. Temele abordate sunt inspirate din lumea înconjurătoare, cu fenomenele și evenimentele ei imprevizibile, mai mult sau mai puțin frumoase, mai mult sau mai puțin dramatice, dar care ne influențează indubitabil viața de zi cu zi, cât și perspectivele de viitor.
Ca tehnică de versificație, pentru mine poezia modernă, cu ritm, rimă și muzicalitate, mi se pare mai provocatoare, mai frumoasă și chiar mai utilă ca accesibilitate decât cea postmodernistă care, deși se crede că ar fi mai simplă, în realitate nu este simplă deloc. O abruptă rupere a propoziției în două sau trei părți, fără noimă, folosirea sau nu de semne de punctuație și majuscule nu înseamnă nici vers alb, nici vers liber. Aș spune că acest stil de poezie presupune capacitatea de a compune un conținut liric, o poveste, fără a fi nevoie de semne de punctuație, însă nu pentru că modul de folosire a acestora nu ar fi cunoscut, ci tocmai pentru că este și trebuie să fie foarte bine cunoscut de autor. O poezie postmodernistă valoroasă s-ar putea asocia, cred eu, cu o muzică a sferelor, care creează emoție și simțiri sublime, fiind mult mai mult decât ceea ce pare a fi, dacă autorul ar reuși să-i dăruiască doza de lirism absolut necesară.
Desigur, este loc în univers pentru fiecare ființă și fiecare act de creație intelectuală în parte, dar o creație care nu este decât o descriere a unei simple plutiri a eului personal prin universul nesfârșit, oricât de colorată și surprinzătoare ar fi ea, mi se pare o abordare cu totul și cu totul egoistă, cel puțin insuficientă din punct de vedere social. Evadarea din realitatea înconjurătoare și izolarea într-un univers interior ermetizat pot fi o metodă de supraviețuire temporară a unui individ traumatizat de realitățile sociale dure, dar nu a unui grup, a unei comunități omenești, deoarece omul este construit de Dumnezeu ca ființă socială.
Poeziile mele sunt, deci, o pledoarie în favoarea moralității, a firescului și a bunului simț! Iată ce, de ce și despre ce scriu eu!

Ștefan Cotae