Poezia pare să aibă propriile reguli, iar acestea nu ţin doar de stricteţea mânuirii cuvintelor, de talent deosebit, de inspiraţie şi sensibilitate sau de ştiinţa de a percepe altfel realitatea şi a o reda în manieră sensibilă. Şi totuşi, pare să aibă câte puţin din toate acestea, iar ceea ce dă o notă aparte poeziei ca act artistic este un „ce” pe care ne grăbim să-l numim inexprimabil, o alternativă discretă la tentaţia explicării banalizante.
Adolescenţa este perioada potrivită pentru poezie, pentru visare, îndrăzneală şi căutare, iar volumul Zâmbet de femeie păstrează naivitatea, naturaleţea şi simplitatea specifice permanentei căutări adolescentine.
Poezia Nicoletei Cremine este ca o vorbă bună sau ca un sfat înţelept venit la vreme potrivită, o utilă şi simplă întoarcere la firescul şi esenţialul vieţii, o lecţie de demnitate şi muncă, o poveste de viaţă şi nu despre viaţă, pentru tineri, nu despre aceştia. Reprezintă o dovadă din partea celei care a îndrăznit să ceară de la viaţă având încrederea că va primi şi puterea de a oferi.

prof. Ioan PETRUŢ