Părintele Axente, așezând cu grijă cafelele pe masă, spuse Anei că bunica o așteaptă în grădina din fața casei. Rămași singuri, cei doi bărbați discutară despre vreme, despre starea recoltelor, despre sport; nu era decât obișnuitul și banalul schimb de informații, dar când aduceau discuția despre oameni, mai totdeauna se contrau până când ajungeau la compromis sau până când disputa era întreruptă de neprevăzut. Chiar când se aflau pe poziții diferite, discutau pe ton scăzut, pentru că așa era firea bătrânului, om calm, calculat, conciliant, pe care nu-l scoteai din ale lui; Nicu, urmându-i exemplul, o făcea din respect și considerație față de părul alb al interlocutorului. Acum, Nicu, preocupat, ca și în alte dăți, reluă discuția pe care o avuseseră cu două zile în urmă, zicând:
– Revin la subiectul discutat alaltăieri, când vorbeam de răutatea omului din zilele noastre și, analizând cauzele, amplificate de multitudinea de factori naturali și artificiali, susțineați ideea că românul de astăzi e mai rău decât cel de altădată și pentru că e un fals credincios.
– Da, cred – și sper să nu mă înșel – că omul actual e mai rău decât cel de ieri, și nu poate fi altfel, pentru că astăzi vorbim de românul care cochetează cu credința, da, da, bine zic, cochetează cu credința, pentru că atunci când dă de greu face cruci peste cruci, invocă pe Domnul, e cu ochii numai pe cer, dar când îi e bine, uită de Cel de Sus, ca să nu spun că atunci când e sub influența alcoolului, ajunge să-L hulească.