Prin natura și tradiția lor, versurile doinei reprezintă o compoziție realizată în comun, fără un autor distinct. Haiku, în mod asemănător, așa cum îl știm de la Bashō, este adesea compus, rafinat și recitat în grup, nu de un singur poet. Dincolo de acest numitor comun de „creație în grup”, găsesc multe alte similitudini între estetica „doinei” și cea a „haiku”-ului, ambele atât de mult inspirate din natură, anotimpuri, vreme, stări de spirit etc. Devenind piesă rară a patrimoniului UNESCO, forma poetică din 17 silabe se va dovedi mai mult decât o compoziție populară, o creație profundă, un tezaur al civilizației umane.
Românilor le vine mai ușor, desigur, să scrie un haiku scurt, decât un roman, de exemplu. Acesta este unul din motivele atractivității haiku-ului, chiar și pentru oameni netalentați în ale literelor. Universalitatea sa provine, printre altele, și din facilitatea de a-l scrie, dar nu numai.
Fericita asociere pe aceeași listă UNESCO a doinei și a haiku-ului nu este deloc o accidentală asociere de fapte. Importante paralele fundamentale între ele creează un mirific spațiu comun, confirmând rezonanța în sufletele și mințile celor două națiuni, română și japoneză, a monumentalității naturii și peisajelor lor, cu cele patru anotimpuri distincte și o abundență policromă de plante și flori frumoase prin câmpii, dealuri și munți, cu spectaculoasele înfățișări unice ale mărilor și pleoapelor albastre ale bolții celeste alături de o transcendentală armonie între ființa umană și mediu. Ca și haiku, doina eludează ornamentele poetice, sau în orice caz nu le conferă relevanța, de exemplu, din „pastelurile” clasicului român Vasile Alecsandri (1821 – 1890).