Poeziile reunite în Topografie interioară s-au născut în momente diferite ale existenței mele. Nu le-am scris cu intenția de a spune o poveste. Și totuși, punându-le cap la cap, am descoperit că schițau una: aceea a vieții mele povestite în dezordine, pe măsură ce amintirile se ițesc.
Iubirea apare aici sub mai multe chipuri: cea pe care o așteptăm, cea pe care o inventăm, cea pe care o trăim, cea pe care uneori o pierdem și cea care rămâne. Găsim aici dorința și tandrețea, copilăria și părinții, timpul care transformă trupurile și certitudinile, nopțile în care nu dormim și cele în care încă mai visăm. Mai este și ironia, pentru că ea mi s-a părut întotdeauna un mod foarte elegant de a negocia cu gravitatea.
Am scris aceste poeme în limba română, limba rădăcinilor mele. Să le traduc în franceză, limba în care trăiesc de mai bine de treizeci de ani, a fost o altă aventură. La început am crezut că este de ajuns să trec cuvintele de pe un mal pe celălalt. Am descoperit că unele treceau docile, că altele pierdeau câte ceva pe drum, iar câteva refuzau cu încăpățânare să-și părăsească limba. A trebuit, așadar, nu atât să traduc cuvintele, cât să le regăsesc respirația într-o altă limbă.
De aceea am vrut ca cele două texte să rămână față în față. Nici cu totul identice, nici străine unul de celălalt. Limba română poartă memoria începuturilor, franceza aparține celei care am devenit. Între ele se desenează, poate, locul în care mă aflu astăzi.
Nu știu dacă o topografie interioară poate fi vreodată încheiată. Ne schimbăm, amintirile se schimbă odată cu noi și chiar și vechile răni ajung uneori să-și modifice contururile.
Cartea aceasta este, așadar, mai puțin o hartă și mai mult o traversare.
De acum, fiecare poate să-și recunoască în ea propriile peisaje.