Camionul alerga ca un armăsar pofti¬cios de iapă, prin stepele pustii și sălbatice. Goneşte-n draci pe unde-apucă. Ce limitare la 40 sau 50 în localitate? Blană, cît se poate. Noroc că experimentatul constructor Volvo s-a gîndit să-l înfrîneze din fabricaţie şi în ciuda armăsarilor putere nărăvaşi nu depăşea 90.
Noi opream totuşi din cînd în cînd pentru a nu fi reperaţi dubioşi mereu în plasă. Raul considerase necesar să adopte o tactică de învăluire. Fie rămînea în coadă, lăsînd intercalate cîteva maşini, fie, unde era drumul pe patru benzi, relativ bun şi drept, o tăia ilegal în avans cu o sută șaizeci la oră şi-l aşteptam apoi tacticoşi în vreo parcare, la vreo terasă și la o vrăjeală.
În felul acesta le amăgeam şi pe însoţitoarele noastre care, bineînţeles, nu trebuiau să se prindă că noi sîntem în misiune secretă. Ele erau, într-un fel, acoperirea noastră. Adicătelea eu mă acopeream pe bancheta din spate cu atenţia Hristinei. Îmi acordase tacit permisiunea de a-mi sprijini capul de umărul ei drept ca să moţăi din cînd în cînd dezlegat de orice urme de gînduri. Sau de păcate. Cum-necum, eu o convinsesem uşor pe Cris, iar Raul pe Hristina, conform învoielii.