În fața cortinei lăsate, pe drumul ce vine din sală sau de aiurea, își face apariția un om îmbrăcat în straie de țară, cu înfățișare plăcută, tinerească, deși după felul cum se poartă pare a fi pe lume... de când e lumea. Pe umăr ține o desagă, doldora cu ceva; nu e prea grea dar nici ușoară nu e; pălăria o poartă pe sprânceană, la brâu are un fluier ciobănesc iar în mână un toiag, tăiat dintr-o ramură noduroasă de lemn de corn. Obosit de atâta mers, se așează pe o buturugă de la marginea drumului. Leapădă desaga alături, își scoate pălăria și-și șterge nădușeala, pe-ndelete.