Din faptele oamenilor se nasc cele ale îngerilor – așa gândește Vântul de primăvară, prietenul din copilărie redescoperit după un timp îndelungat, „cât cerul și pământul”. Așa trebuie să gândim și noi, cei ce credem sau nu credem în îngeri. Fapta bună fără credință e mai bună decât credința fără faptă bună. Iar dacă făptuim binele, ne vor ajuta și îngerii cu faptele lor. Ei pot orice, ei învață privi-ghetorile să cânte, repară biciclete, mătură stră-zile…
După ce am recitit piesa „Faptele îngerilor”, am început să cred că sunt și eu „singurul meu bagaj” spre veșnicie, pe care trebuie să-l port cu demnitate, așa cum Tin-Tin își poartă rucsacul-amonit, ca semn al perpetuității, din vremuri imemoriale.
Piesa „Faptele îngerilor” ne poartă până la cer, la îngeri, cățărându-ne pe un căprior de casă al propriei alunecări spre eternitate.
Din vintrele unei saline conservată în memoria copilăriei, unde caii orbi se rotesc să împingă sarea la suprafață, realitatea se destramă lin spre a lăsa loc unei case imaginare până la infinitul de sus.

Radu Șerban