La cafeneaua din colțul străzii, vizavi de clădirea băncii, era pustiu. Aproape pustiu. Stăteam la o măsuță și-mi savuram cafeaua. Era prea devreme, nici nu se luminase bine. Simțisem o nevoie inexplicabilă să plec de acasă și asta făcusem, oprindu-mă, înainte de a merge la serviciu, la Cafe Jovial. Pe străzi, lămpile încă își aruncau lumina spumoasă deasupra zăpezii proaspăt căzute peste noapte. Nu-mi place deloc zăpada deși sunt născut iarna. Nu am suportat-o niciodată și nici frigul decât cine știe când, probabil în copilărie, în iureșul jocurilor alături de ceilalți copii. Sunt o ființă solară și dacă m-ai lăsa undeva la soare o sută de ani, acolo aș rămâne până m-aș prăji ca o scrumbie. Astrul solar îmi iubește pielea și se reflectă atât de bine și de convingător încât și după multă vreme se văd urmele razelor lui ca un tatuaj al luminii.
Viața trecea parcă inutil pe lângă mine. Mi se părea că eram în regulă pentru că eram prins în tot felul de activități dar nu trăiam efectiv, plenar. Renunțasem la cel din mine, mă concentrasem pe felul cum arătam pe dinafară. Îmi plăcea să atrag atenția dar eram superficial și asta recunoșteam doar în sinea mea.