Pe lângă șansa pe care o avem de-a ne îndrepta spatele pentru verticala mersului, ne e permanent dor vinovat de pământul-mamă care ne cheamă spre aplecata umilință de a ne îndoi de propria umbră. Târâș printre fabricatele orgolii de fiecare zi, ne îneacă tentația de a lua „marea trecere” drept o simplă fofilare de-a lungul unor pariuri considerate câștigate, folosind mișelește așii cu obediență ascunși în mâneca obișnuinței de-a ne socoti umilința drept aură. Și trecând peste gesturile uitate la temelia ascensiunii, considerăm semenii simpli purtători ai norocului de a ne admira șerpuirea către țintele vizate în lungile colocvii cu propriul soclu pe care ne visăm cățărarea coborându-ne pe eșichierul demnității. Și, poate, într-un început al unui alt sfârșit, ne vom ridica din urmele de pe șleaul pe care ne târâm obișnuința de a nu privi spre înalt decât pieziș, și o să ne procurăm încălțări fermecate pentru mersul biped. E singurul pas înspre Oameni.