Guido, i’vorrei che tu e Lapo ed io
fossimo presi per incantamento
e messi in un vasel, ch’ad ogni vento
per mare andasse al voler vostro e mio;

sì che fortuna od altro tempo rio
non ci potesse dare impedimento,
anzi, vivendo sempre in un talento,
di stare insieme crescesse ’l disio.

E monna Vanna e monna Lagia poi
con quella ch’è sul numer de le trenta
con noi ponesse il buono incantatore:

e quivi ragionar sempre d’amore,
e ciascuna di lor fosse contenta,
sì come i’credo che saremmo noi

                     Guido, ce-ar fi, cu Lado împreună,
                     de-am fi răpiți așa, printr-un descânt,
                     și-am fi lăsați pe un barcaz, în vânt,
                     să rătăcim pe marea cea nebună;

                     desigur că nici ploaia, nici curenții
                     nu ne-ar putea împiedica să fim
                     tot mai legați, uniți de-acel destin
                     ce l-au decis talentele juneții.

                     Așa că doamna Vanna, ori Làgia, apoi,
                    sau cea de care zic că-i a treizecea,
                    de-o vrea și vrăjitorul să vie înapoi:

                    aicea, pe bărcuță, despre-al iubirii soi
                    pălăvrăgind ferice și-ar râde tinerețea
                    și-alăturea de ele poate-am zâmbi și noi.