Meritul cel mare al romanului semnat de Rodica Braga trebuie căutat în cunoaşterea exemplară a lumii despre care scrie. Sub acest aspect, Singurătarea pământului literalmente captivează. Şi totuşi scriitoarea şi-a dorit o performanţă tehnică. Ea îşi „descoperă familia” şi redescoperă satul, recurgând la felurite strategii narative: alternanţa „vocilor”, capricioase dereglări temporale, ficţiunea şi scriitura, memorialistica şi fantezia etc. Partea cea mai întinsă a naraţiunii o constituie rememorările mătuşii (prima „voce”) care, printr-un ingenios artificiu, dă cuvântul şi altor naratori (învăţătorul Lupu, soţia lui, Olga, Ilă); apar şi „vocile” directe ale protagoniştilor, prin reproducerea câtorva scrisori ale acestora; şi nu în ultimul rând intervine „vocea auctorială”. Ambiţia scriitoarei a fost să pună în mişcare cât mai multe tipuri de discurs, să creeze o lume cât mai credibilă dar şi cât mai „literară”, să fie, deodată, obiectivă (de aici, convenţia) şi subiectivă (inocenţa!), să aibă un narator ca simplu intermediar, altul ca martor şi încă vreo câţiva ca personaje. Mai mult decât atât: autorul implicit se preschimbă, la rându-i, într-un martor, cele povestite având aerul că s-au întâmplat în prezenţa lui, şi totuşi sunt lucruri imaginate, construite spre a deveni literatură”.
Cu toate acestea, şi în cazul Singurătăţii pământului tot plăcerea povestirii primează. Înţelegem, de aici, un triumf al povestirii, al scriitorului asupra întâmplărilor cele efemere; mai mult chiar, un triumf al vieţii prin povestire, ceea ce, în ultimă instanţă, înseamnă o şansă de supravieţuire.

C. Trandafir