Cu emoţia şi bucuria reîntâlnirii la semicentenarul Echinox, vă trimit un mic grupaj de poeme inedite, printre care se află şi un poem dedicat vouă cu tot dragul şi toată prietenia, în amintirea lui Vasile Sav şi a Paradisului pierdut al tinereţii noastre.
Poemul dedicat vouă, AGLAIS IO, e inspirat dintr-o întâmplare reală, întocmai cum şi poemul pe care vi-l trimit mai jos, Un heruvim (publicat în volumul meu, Epifanii, 2017). Fapt uluitor, deoarece în amândouă cazurile e vorba de întâlnirea mea cu acelaşi soi de fluture: Aglais io. Această coincidenţă e tulburătoare, întrucât pe manuscrisul unui poem intitulat Fluturele, scris de Vasile Sav în tinereţe (publicat în revista Echinox, în 1974, cu titlul Astralis), eu am desenat atunci, lângă titlul poemului, un fluture identic aceluia descris în poemele mele scrise recent, pe care vi le-am trimis. Nu ştiam la vremea aceea că fluturele desenat de mine se cheamă Aglais io. Am aflat acest lucru nu de mult, căutând pe net imagini cu fluturi. Răsfoind manuscrisele cu poemele lui Vasile, am dat de fila cu poemul Fluturele şi cu desenul meu şi am rămas uluită de această coincidenţă.
Sunt convinsă că întâlnirea mea cu fluturele descris în poemele Un heruvim şi AGLAIS IO are legătură cu Vasile al meu, mai exact cu sufletul lui. Sunt două întâmplări miraculoase, prin coincidenţele menţionate mai sus. Din păcate, Vasile ne-a părăsit mult prea devreme, în 2003, dar cred că superbul fluture Aglais io mi-a adus un mesaj de la el, care mi-a umplut sufletul de lumină şi speranţă… Un mesaj la fel de frumos precum hipnotica incantaţie, care este poemul Fluturele (Astralis), în care „fraza primeşte atunci ea însăşi un aer de ritual magic, de descântec al purificării” (Ion Pop, Un clasicizant: Vasile Sav, în Echinox. Vocile poeziei, 2008, p. 111).
În ceea ce priveşte Echinoxul, consider că este cea mai frumoasă amintire din studenţia noastră. Mă gândesc întotdeauna cu admiraţie la devoţiunea întru Bine şi Frumos a echinoxiştilor. S-ar cuveni să se scrie mai mult despre acele vremuri luminoase. Vasile Sav a spus, iar eu am citat cele spuse de el în cărţile mele, cum că, după Junimea, Echinoxul e „cea mai viabilă mişcare literară care s-a născut vreodată în această ţară”. Şi dacă aşa s-a întâmplat, Eugen Uricaru are meritul de a fi unul dintre cei mai eficienţi, mai cha¬rismatici şi mai entuziaşti fondatori ai revistei Echinox.

Lucia Sav