Realitatea așezărilor românești se circumscrie alternanței ondulatorii a acestui spațiu mioritic de un spectaculos aparte, urcând spre culmile Carpaților și alinând cu evlavie dorurile înspre „câmpiile arse”, cum blagoslovea acest tărâm scriitorul și istoricul Nicolae Bălcescu. Sub geana estică a Masivului Vlădeasa sunt pitite satele aparținătoare de comuna Săcuieu, localități parfumate de răsuflarea cetinii, pășind spre un mereu „mâine” visat de oamenii prieteni ai vietăților care nasc poteci unduind spre steiuri. Muntele prieten dictează eșafodajul pasului zilnic, se umplu de izbucuri minutarele muntenilor mereu în competiție cu austeritatea unor ierni coborâte din basme cu zmeii viscolelor cerșind a fi primiți la habă, iar verile umplu miresme de statornicia pășunatului în coasta balaurului-urs. Oamenii locului au săpate pe riduri zâmbete închegate din inelele trunchiurilor, renasc iar și iar dintr-o lovitură măiastră de topor și-și încorporează pruncii în savoarea fânului cosit pe turnanta spre iele. O lume de înțeles doar din interiorul cercului de piatră se desfășoară pe linia frântă dintre anotimpuri, cu o linie a orizontului prăvălită dintr-o Vlădeasă a dorului împământenit într-o legendă mereu țesută de vâlve.