Rime din rugina toamnei

După experienţa Leptokariei greceşti, poetul Ionel Federiga nu (mai) vizualizează lucrurile, stările sale, de spirit, în cărbune. Chiar şi monotonia şi melancolia sunt salvate prin reprezentare artistică, lumină, ritm, cadenţă a versului, simţ formal-acustic. Fiind în partea a doua a vieţii sale (Fortuna labilis!), după experienţa Mediteranei, neliniştile şi temerile creatorului nu mai sunt legate de înserările morbide, păsări negre, ceţuri, ci de sentimentul metafizic al vârstelor. Contururile imaginilor şi ideilor plastico-poetice sunt mai rafinate, mai limpezi, cu savori stranii; şi un manierism anume, specific lui.
Viziunile s-au subtilizat, devenind graţioase, delicate. Poetul-personaj al propriului său destin „ardelenesc” (şi teatral-„arlechinesc”!) tinde spre seninătate. „Mi-e bine” este un laitmotiv al volumului său de versuri, din această epocă. Visul de a „înrăma imaginile din oglindă” – în cuvinte îl trăieşte astăzi. „Înrămare” a chipurilor părinţilor; a copiilor, a primăverilor şi a vârstelor, împlinite sau despodobite. Oglinda copilăriei, în primul rând, înrămată, între „coroana nucului” şi „salcâmi înmuguriţi”, de odinioară, a atins „nebănuitele trepte” blagiene.
Poetul IONEL FEDERIGA se continuă şi se amplifică pe el însuşi, adică nu se reia, nu se repetă şi nu se autopastişează. Până şi „ruginile” şi „ruinele pietrelor memoriei”, metafore ale scriitorului francez Chateaubriand, cel ce a impus tema Sorţii trecătoare (Fortuna labilis) îi oferă sugestii „plastice” poetului; ele s-au spiritualizat, ca şi viziunea finală a lui Bacovia, „cel ce şi-a îndeplinit toate profeţiile politice!”.
Viziunea din volumul RIME DIN RUGINA TOAMNEI edifică un univers complementar, ambiguu şi ambivalent – picto-poetic, care este numai al său: dăruit, original, pitoresc şi memorabil.

CONSTANTIN ZĂRNESCU