Patima pastelului nu este una gratuită, disfuncțională; natura este vindecătoare de suflet, dușman al anxietății umane pândită de extincție, astfel că „vreascul verde-i drag cămin”, doamna nopții luna este „doică”, iar păsărilor le-ar da chiar și casa: „cuib v-aș face casa mea”.
Dar arca lui Mihai Trifan trebuie să părăsească iar limanul și să înfrunte viața cu nedreptățile ei... și atunci poetul bagă pastelul în buzunarul estetic și intră în luptă; iese în stradă și strigă împotriva hoților și a nepăsării, ba chiar coboară în canale, lângă boschetari și aurolaci, plângându-le neputința și blestemul.
Cititorul este chiar curios de-acum despre cum va pluti mai departe arca poetică a lui Mihai Trifan, cât va striga furioasă printre talazuri și cât va odihni cântând în liman...

Prof. Ioan MARINI