Rebel prin singurătate

Tălpile mă frigeau. Bruma căzută peste noapte era groasă de parcă ninsese. Îmi târam paşii prin iarba rece şi udă, desenând parcă un şarpe lung în urma mea. Era o dimineaţă de octombrie senină ca un surâs de copil. Mă duceam pe părău la bunica; casa bunicii era la capătul văii şi întotdeauna trebuia să trec printr-un loc unde soarele ajungea aproape de amiază. Întotdeauna alergam până acolo. Când ajungeam se întâmpla o minune; asupra feţei mele se revărsa o ploaie de aur şi lumină, scăldând-o. La capătul văii deja era soare. Din tălpile goale îmi ieşeau aburi. O pace blândă, moaleşe, punea stă¬pânire pe mine...
De atunci mă bucur de răsăritul fiecărei dimineţi. Mă trezesc şi privesc afară, pe geam, să văd soarele, să văd lumina, într-un ritual sprijinit pe copilărie, ce-mi arată că mai sunt, că mai exist. Fiecare răsărit de soare mă mai naşte o dată, parcă mai bun, parcă mai păsător față de cei din jur şi de Eul din mine. Fiecare răsărit mă face să plec fruntea până la pământ în faţa splendorii ce-o răspândeşte în jurul lui.
Poate rădăcina de ţăran mă împinge să văd răsăritul soarelui altfel, ca pe o înălţare, ceva neasemuit? Este un miracol! Un miracol ce nu se poate asemăna decât cu viaţa sau moartea. Parcă pentru câteva momente natura îngheaţă, suspendată în timp. O linişte nefirească se lasă parcă sub comanda unui glas nevăzut. „Linişte! Răsare soarele!” Imediat după aceea totul revine la normal.

Autorul