Adus pe lume la o vârstă înaintată, când părinţii lui nu mai sperau că vor avea vreodată un copil, Adi crescuse răsfăţat şi fără nicio grijă în mijlocul oilor şi al câinilor, al turmei moştenite din moşi-strămoşi de către părinţii lui,
ciobani din Poiana Sibiului, sat de oieri din tată în fiu, din frumosul ţinut al Mărginimii Sibiului.
Primăvara pleca împreună cu tatăl său şi cu cei doi ciobani angajaţi de acesta să ducă oile la păşune, iar toamna târziu, când vremea începea să se răcească şi cădeau neastâmpăraţi primii fulgi de nea, blânzi, dar jucăuşi ca nişte mieluşei în miniatură, se întorceau, tatăl său la stână, iar el la casa lor din marginea satului.
Aşa a făcut Adi cunoştinţă cu tot ce înseamnă natură, de la bolovanii şi stâncile munţilor, pe care învăţă de mic să se caţere, până la brazii falnici ai căror rădăcini se arcuiau în jurul stâncilor, având nevoie de puţin sol ca să se hrănească, dar care stăteau de strajă cu frunţile înălţate spre cer, neclintiţi de nicio furtună.
Potecile Păltinişlui şi ale Cindrelului nu mai aveau
secrete pentru el.
A cunoscut purecii câinilor şi căpuşele oilor, dar şi vulturii îndrăzneţi care îşi făceau cuiburile pe cele mai mari înălţimi.
Şi creştea mare şi sănătos, plin de viaţă şi dornic de schimbare.
Iubea natura, cu tot ce-i oferea ea, dar o dorea altfel.