Deşi era încă aprilie, vremea era superbă. Tempe¬ratura urcase în termometre până la douăzeci şi cinci de grade, iar copiii se jucau în curtea casei de vacanţă a părinţilor îmbrăcaţi doar în costume de baie, stropindu-se cu apă, alergând şi ţipând cât îi ţinea gura.
Mama lor stătea aşezată pe treptele casei şi citea o carte. La un moment dat, şi-a ridicat privirile din carte şi s-a uitat spre muntele care se zărea departe, la orizont.
Priveliştea a făcut-o să rămână uimită, cu ochii ţintă pe munte. Deşi era senin, vârful muntelui era învăluit în ceaţă. De fapt nu chiar vârful, că acesta se vedea clar strălucind în soare, ci ceva mai jos ceaţa forma un brâu care încingea muntele. Apoi această ceaţă a început să se mişte de parcă ar fi fost vie şi să se deplaseze de-a lungul muntelui la aceeaşi înălţime, iar în urma ei rămânea tot alb, dar de un alb care strălucea sub razele puternice ale soa¬relui.
În vremea asta, chiar acolo, în zona spre care se uitau cei doi soţi, un copilaş sărman era cu căpriţele la păscut. Cum de câteva zile se instalase căldura, natura profitase din plin de darurile soarelui şi îşi arăta recunoştinţa printr-o explozie de culoare. Copacii erau înfloriţi, iarba de un verde crud, plin de esenţe hrănitoare, crescuse în aceste zile cât creştea doar vara, după câte o ploaie binevenită.