Au aerisit căsuţa şi au constatat că suportase bine iarna, nu avea nevoie de reparaţii, au muls căpriţele după ce au spălat bine vasele pentru colectarea laptelui, şi au băut câte un pahar de lapte proaspăt.
- Eu mă duc să-mi vizitez bunica – a spus Matei, după ce au terminat toată treaba. – Vii cu mine?
- Dar deja soarele a apus, în curând vine noaptea.
- Da, şi? În peşteră oricum e noapte.
Geţia şi-a dat seama că avea dreptate, aşa că s-a ridicat de pe băncuţă, pregătită să-l însoţească.
Au intrat în peştera deschisă de Matei, iar el a închis-o din nou în urma lor, deschizându-şi în acelaşi timp aripile, care răspândeau o lumină caldă, care lumina doar atât cât să vadă pe unde păşesc şi pereţii din jurul lor. Tunelurile erau închise, dar Matei a pus palma pe stâncă în locul cunoscut şi Geţia a văzut deschizându-se, în faţa ei, un culoar îngust care, în lumina slabă, ca de lumânare, părea şi scurt, dar care se lungea pe măsură ce înaintau.
- Atenţie la picioare – i-a spus Matei, luând-o de mână, chiar în momentul în care sub paşii lor au început să se rostogolească pietre, care se auzeau căzând într-un hău adânc.
Geţiei a început să-i bată inima cu putere, dar s-a liniştit simţind, prin mâna de care o ţinea Matei, scur¬gându-se în ea o energie şi o încredere care parcă îi spunea: „Eşti cu mine, nu ţi se poate întâmpla nimic rău”.
Au ajuns în prima sală, cea în mijlocul căreia se afla sarcofagul cu trupul străbunei Zeda.
Geţia avea nişte emoţii de nedescris. I se părea că vede un film despre o descoperire importantă, şi că ea fusese singura aleasă să vizioneze acel film. Nu avea curajul să spună nimic, să nu spulbere vraja momentului.
Uşor de parcă ar fi fost făcut din foiţă subţire de plastic, Matei dădu la o parte capacul sarcofagului, şi fata putu să vadă trupul perfect conservat al străbunei lui, care avea întipărit pe faţă un zâmbet, ce părea adresat direct Geţiei