Într-o vitrină dintr-un muzeu vezi un leagăn de aur. Era târziu, urmau să închidă, mulţimea se grăbea ciupind cu privirile câte puţin din toate. Ba dintr-o spadă cu mâner de mărgăritar, ba dintr-un elefant de fildeş şi peruzele, ba din labirintul unei grădini de argint şi jad. Dar el rămăsese imobilizat în faţa exponatului aceluia unic ce ocupa întreaga firidă şi începuse să legene. Erau din aur masiv cioplite tălpile, care se arcuiau mult în sus pentru ca balansul să fie larg, din aur strălucitor şi cutia, copaia încăpătoare ca pentru un făt care într-o zi ar creşte cât alţii în şapte. Cum din aur fusese strunjită şi bara pe care o mână de aur sub păsări de aur se apăsa să-l încline şi să-l înalţe cu umbre de aur peste perne şi scutece toate din aur.
Lumea se grăbea, se călca pe pantofi, cineva te smucea chiar, sau te înghiontea, să luneci cu ceilalţi prin faguri de iatacuri minune, dar el reuşise să dureze cu privirile un pod de aur care ducea întâi până într-un colţ de lume îngust, dar foarte frumos, propria ţară, ceea ce însemna departe în timp şi nu aproape în spaţiu. Acolo făcea o piruetă şi se întorcea arcuindu-se până aici, adică dincolo de paravanul de sticlă, ceea ce iarăşi însemna ani şi veacuri, apoi se lăsa nu departe de-o mare, într-un fost cuib de tronuri, unde stăteau ticsite palate de palate, în filigran fin de aur.