Vlad, un ofițer la locul lui, așezat cuminte pe linia generală a sistemului militar. Cumințenia, dar nu și obediența, obișnuința, dar nu și rutina, ordinea, dar nu cea maniacală îi jalonaseră nu doar evoluția profesională, dar și viața personală. Avea în minte o vorbă de la bunica lui, o ardeleancă aprigă, de pe malul Mureșului: „Ce-i prea mult, nu-i sănătos!”. Această vorbă îi intrase în sânge și o aplicase-n toate: și la școală, și la băutură, și la femei, și la bani, ba poate chiar și la suflet, reușind a-și controla emoțiile excesive. În felul acesta, a scăpat de multe belele în viață și a parcurs niște ani buni și liniștiți, poate prea banali, ar zice unii, deși nu ar avea dreptate.
Vlad prefera să aleagă calea de mijloc, pe care o considera cea mai sănătoasă. Se obișnuise a vizualiza în minte cum aveau să se desfășoare lucrurile, așa încât să se poată orienta spre acel drum care să-I permită atingerea obiectivelor dorite. Obiective care și acestea erau prioritizate pe baza unor criterii, pe care el le considera izvorâte din bun simț.