Copilul dormea cuminte în legănuşul lui împletit din pănuşi de porumb şi învelit în cearceaf de bumbac, să-i fie moale şi călduros. Era mic, abia împlinise trei luni, şi doar cu câteva zile înainte preotul îl creştinase. La un moment dat începu să râdă, prin somn, în hohote: un înger se aplecase deasupra pătuţului şi, văzându-i chipul drăgălaş, nu se putu abţine să nu-l gâdile sub bărbie.
Vrăjitorul timpului” – aşa îşi numea mama copilul, pentru că i se părea că atunci când el doarme, timpul trece extrem de repede, iar când era treaz, abia se târa, urnindu-şi secundele una după alta, cu grijă să nu le greşească numărătoarea. Şi cum copilul stătea mai mult treaz decât dormea, şi timpul parcă se oprise în loc.