În zilele acestea atât de sofisticate și în continua mișcare se întâmplă să căutăm tot mai mult să evoluăm, să „ne dezvoltăm” am învățat să spunem, să creștem, să asimilăm, să agonisim, să începem proiecte, relații și idei, ne grăbim cu toții să ajungem undeva, o versiune mereu mai… bună, mai deșteaptă, mai antrenată, mai feminină, mai autentică, mai masculină, mai realizată, mai adorată… mai… mai… Și în cross-ul ăsta de propriul adevăr și spre linia orizontului intelectual și emoțional, un pic prea târziu în viață ne oprim să ne uităm de unde venim și ce bagaje întindem cu atâta greutate după noi. Ba mai mult, ajungem obosiți cu ele prin relații și ne împrăștiem toată durerea din ele prin alte suflete, poate, poate e valiza mai ușoară la plecare. La fel facem și cu dorințele, găsim oameni de la care avem așteptarea să rescrie povești care nici nu-s ale noastre, le impunem obligativitatea unui final mai… fericit, pozitiv, colorat, plecăm triști cu alte tristeți în bagaje și cel mai probabil ne asigurăm că rămân moșteniri valoroase pentru alte multe generații. Facem cât putem, cât ne dăm voie să simțim, cât ne dăm voie să despachetăm, în liniște cu noi înșine.
Cartea pe care o ții în mâini, dragă cititorule este fix invitația asta la trăire, ceea ce știu din proprie experiență că nu o să îți placă mereu, este un apel la simțire a tot ceea ce au sau n-au despachetat câteva generații în spatele tău, pe linia feminină.
„Cartea aceea nu o învață să trăiască. O învață să simtă că trăiește” ne spune Ale într-una dintre poveștile minunate în care ne introduce. Cam același lucru l-aș putea spune acum, după ce am citit acest manuscris și scriu aceste rânduri, e o carte cu și despre simțire.
Cred că vor fi puține femei care nu se vor regăsi în trăirile acestei cărți, și chiar și acelea cred că nu vor fi pregătite încă să o facă, dacă nu se va întâmpla. „Născută la Răsărit de Soare” e o carte care descrie elegant, uneori trist și dureros, nașterea focului interior al femeii, un foc mocnit, uneori nevorbit și neîmpărtășit vreodată, e o derogare la trăire. „Dacă frumusețea e blestem, atunci să ardă toți trandafirii. Dacă libertatea e păcat, atunci ce cauți, părinte, să te rogi pentru sufletele lor?”
Sper că vor fi mulți bărbați care se vor întreba mai des dacă sunt cu adevărat așezați în inima lor, dacă a gusta din mai multe prezențe feminine fără să se contopească vreodată cu adevărat cu una le validează calitatea de căutător sau de rătăcitor, de fapt… Sper că vor fi mai puțini bărbați care nu vor să piardă ce nu au curaj să ceară.
Dar mai știu că este o carte care chiar merită citită pentru că este scrisă de o persoană foarte specială, pe care o iubesc tare mult!”
Așadar, dragă cititor, aș mai avea multe să-ți spun, dar poate că cel mai bine ar fi să te las în compania cărții, să asculți, să simți, să iubești, să trăiești. Pe curând!

Patricia Stroie