Scriu despre propriul suflet, despre trăirile mele sau inspirată de poveştile celor pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului, pentru iubirile pierdute în timp; și mai scriu pentru că iubesc oamenii buni şi frumoşi sufleteşte.
Iubesc viaţa şi nu mă mai satur niciodată să o privesc, să o miros, să o gust; o iubesc pentru sărutările pe frunte şi îmbrăţişările lungi; simt că scrisul, cititul, literatura ne pot schimba pe noi, oamenii, în bine.
Scriu despre viaţa mea: fericită, dezamăgită, singură, mâhnită, copilăroasă, nemărginită, despre suferinţă, iubire, speranţă şi-mi aştern pe tavă sufletul în mii de cuvinte, pudrate cu zâmbete dulci şi condimentate cu lacrimi amare şi mă înspăimântă ideea de a fi neputincios.
Mă simt bine când scriu, iar după ce am şters, am citit, am corectat şi iar am citit, simt o mare uşurare și sunt fericită pentru că mi-am redescoperit plăcerea de a scrie.
Nu pot să mă mai mint singură, mai ales că eu urăsc minciuna, de aceea sunt momente când nu mai pot să spun că „mi-e bine și așa”! Pentru că nu, nu mi-e bine!
Dar mă bucur că am lângă mine câțiva prieteni (și prietenii ni-i alegem fiecare dintre noi, spre deosebire de familie, vecini, sau colegi, pe care ni-i dă Doamne-Doamne), care nu m-au dezamăgit, care mă acceptă și mă respectă, cu bune și cu mai puțin bune, așa cum suntem majoritatea dintre noi.