Bărbat credeam că sunt, dar nu însemnam mai nimic din ceea ce ar fi trebuit să fiu. Credeam că asta se traducea prin a fi superior, prin a fi mereu deasupra tuturor și prin a domina, prin a convinge cu orice preț pe cei din jur că e mereu adevărat ce spun, fără drept de tăgadă din partea cuiva. Numai eu trebuia să am dreptate, numai eu știam ce spun și ce fac”. „Tipic, bărbații”, e comentariul des auzit. La un moment dat, are revelația sensului și a „drumului” său: „De fapt cred că eram în căutarea unor dovezi sau reacții, întâmplări sau stări care să mă definească, să mă facă să înțeleg unde se încheia adolescentul rebel din mine și unde începea bărbatul matur, capabil de emoții și de sentimente autentice, asumate, faptice”. Nu știu cât de intenționat, dar Corina Vlădoiu definește masculinitatea macho-istă exact ca André Malraux, în „Calea Regală”, prin posedarea femeii ca obiect: „Eu nu știam cum e să fiu iubit, dar să iubesc?! Cuvântul mi se părea străin și departe de capacitatea mea de a-l înțelege, de a-l simți! Eu nu voiam decât să posed, să am, să-mi aparțină orice femeie, fără condiții, fără obligații. Ce credul eram, da, ce copil!”. Da, marea majoritate a bărbaților rămân copii care urlă și plâng când nu primesc „jucăria” dorită, iar atunci când pot, o iau cu forța: auzim și vedem zilnic asta!
Nici un cititor (în special bărbații, cum am specificat) nu va „scăpa” neschimbat / neiluminat după terminarea acestui roman reușit al Corinei Vlădoiu, care o consacră ca o autoare matură, inteligentă și stăpână pe mijloacele stilistice întru scopul nobil pe care și l-a ales.

Eugen Cojocaru