...În ziua aceea frumoasă de sfârşit de aprilie, pe la trei dimineaţa, auzisem ciripitul drăgălaş al lui Irundel şi răspunsul sfios al Irundicăi, un pic mai somnoroasă. Părinţii lor erau în curtea de vizvi. Îşi reparau cuibul de anul trecut, era mare zor pe ei încă de diminea¬ţă. Mă bucuram, în fiecare an, ca şi vecina mea, că avem oaspeţi de primăvară şi îi ocro¬team.
Ştiam, din bătrâni, că nu-i bine să strici cuibul rândunelelor, că poţi avea necazuri. Gri¬julii cu sănătatea familiei, păsărelele adulte aruncau mereu din cuib excrementele. Măturam şi spălam zilnic locul de sub cuib şi nu ne supăram nicidecum pe ei.
- Bine că păstrează curăţenia în căsuţa lor. Sunt grijulii pentru ca puii să nu se îmbol¬năvească, spunea vecina mea.
- Aşa e, încuviinţam eu. Sunt şi unele păsări care n-au grijă de ele. Pupăza, bunăoară, cât e ea de frumoasă, are cuibul plin de mizerie; excrementele puilor se tot adună în el şi îţi ima¬ginezi ce poate fi acolo... Păcat, că miros urât şi ea, şi drăguţii ei puişori.
Eram în curtea casei, departe de Serty. Vremea era admirabilă. Cerul senin şi soarele blând încurajau lucrarea rândunelelor. Veneau cu nămol în cioc şi îl amestecau cu firişoare de iarbă sau paie mici. Lipeau lutul cu salivă trep¬tat, punând temelia cuibului. Aşteptau să se usuce şi numai după aceea continuau să zi¬dească...