Dorul, cuvântul intraductibil al limbii române, cel mai complex sentiment uman, a pus stăpânire pe mine din momentul în care am părăsit orizontul satului natal cu nume predestinat – Oțeleni – pentru a deschide ochii în lume. Dorul de părinți, de frați, de bunici și de tot universul copilăriei mele, nu m-a mai părăsit de atunci niciodată.
Eu cred cu tărie că poetul/scriitorul nu este doar un cântăreț al trăirilor sufletești personale, ci este și un veritabil cronicar al vremurilor sale, un promotor al valorilor morale și principiilor de viață socială, un veritabil educator al tinerei generații și nu numai!
În această ultimă, dar nu cea din urmă preocu¬pare se încadrează majoritatea poemelor mele.
Noile restricții, datorate pandemiei globale de Sars-CoV-2, izolarea și lipsa de socializare, limitările și uneori neputința sistemului medical, frica de îm¬bolnăvire și de moarte adaugă o notă dramatică condiției umane, în plus față de cea generată de apăsarea vârstei înaintate și a urmărilor sale.
Poezia este un strigăt de alarmă, o chemare la luciditate și acțiune, la abandonarea nepăsării și suficienței față de aceste probleme, văzute ca infirmități și vinovății ale celor care le întrețin ori chiar le generează, prin incompetență ori nepăsare, adică inconștiență.

Autorul