Tălpile mă frigeau. Bruma căzută peste noapte era groasă de parcă ninsese. Îmi târam paşii prin iarba rece şi udă, desenând parcă un şarpe lung în urma mea. Era o dimineaţă de octombrie senină ca un surâs de copil. Mă duceam pe părău la bunica; casa bunicii era la capătul văii şi întotdeauna trebuia să trec printr-un loc unde soarele ajungea aproape de amiază. Întotdeauna alergam până acolo. Când ajungeam se întâmpla o minune; asupra feţei mele se revărsa o ploaie de aur şi lumină, scăldând-o. La capătul văii deja era soare. Din tălpile goale îmi ieşeau aburi. O pace blândă, moaleşe, punea stă¬pânire pe mine...
De atunci mă bucur de răsăritul fiecărei dimineţi. Mă trezesc şi privesc afară, pe geam, să văd soarele, să văd lumina, într-un ritual sprijinit pe copilărie, ce-mi arată că mai sunt, că mai exist. Fiecare răsărit de soare mă mai naşte o dată, parcă mai bun, parcă mai păsător față de cei din jur şi de Eul din mine. Fiecare răsărit mă face să plec fruntea până la pământ în faţa splendorii ce-o răspândeşte în jurul lui.
Poate rădăcina de ţăran mă împinge să văd răsăritul soarelui altfel, ca pe o înălţare, ceva neasemuit? Este un miracol! Un miracol ce nu se poate asemăna decât cu viaţa sau moartea. Parcă pentru câteva momente natura îngheaţă, suspendată în timp. O linişte nefirească se lasă parcă sub comanda unui glas nevăzut. „Linişte! Răsare soarele!” Imediat după aceea totul revine la normal.

Autorul