Poetul, la vârsta înțelepciunii, este însetat de dragostea ce reface drumul invers, de la doi la unul singur, spre o reconstituire a întregului adamic originar, iar în efortul său de suprapunere până la identitate, de regăsire în alter-ego-ul feminin, își devorează iubita pentru a o reașeza acolo unde îi este locul, ca și cum periplul dualității complementare ar fi fost menit dintotdeauna să fie circular, iar ipostazele multiplicării ar fi fost doar un vis al neființei devenite ființă. Asistăm la procesul care parcurge drumul invers al expansiunii, al retracției big-bangului iubirii.
Privit de la înălțimea unui demiurg, vécu-ul uman, cu nenumăratele clipe, ore, chiar anii aflați sub semnul inimii înfiorate, este doar un strop de nemurire, distilat din lumea sensibilă în care Realitatea cosmică este percepută indirect, prin filtrul simțurilor (o lume plină de simțire).
Oricât de flămând de frumusețea feminină, tangibilă, a formelor, Gavril Moisa nu se poate împiedica să aspire la mai mult, la Tot, și se dezvăluie în acest volum ca platonic incurabil, însăși obsesia ochilor orbi fiind atributul limitării acestei „închisori” a spiritului care este corpul fizic (Peștera), din care evadează constant, lansându-se în căutările sale poetice în lumea Formelor Pure, a Ideilor, lumea metafizică a realității esențiale.
Poetul „orb al luminii” se caută pe sine, în iubire și Iubire (eros și agape), arzând, purificându-se de temporar și imperfect, ca mântuit prin Fiul lui Dumnezeu.
Întoarcerea la matricea originală – eul a evoluat, s-a schimbat, matricea e aceeași, dar ființa nu i se mai potrivește și de aici apare nevoia unei noi matrice. Acest nou volum de poezie pe care ni-l oferă spre lectură poetul Gavril Moisa este mărturia bucuriei pe care o aduce biruința creștină a Darului asupra Firii – prin Har, împărtășită în limbajul inefabil al Poeziei.

Alexandra Dogaru-ALDO