Lirica lui Vasile Tărțan din volumul „Iluzia singurătății” este una a introspecției filosofice, a raportării permanente a eului poetic nu doar la lumea tangibilă, ci și la cea extrasenzorială ipostaziată în versuri cu adevărat memorabile. Încă în cuvântul înainte al cărții, autorul vorbește despre „ciudata fericire de a fi”, iar ideea generală este aceea că dăruirea dă sens și combustie trăirii celei adevărate.
Volumul de față este neîndoielnic un jalon valoros pe traseul atât de labirintic și de straniu al căutării întru ființa-cuvânt. Poetul a ajuns într-o stare de serenitate. Căutările lui sunt domoale și pline de răbdare.
Înțelepciunea vieții, dublată de o temeinică și interesantă cunoaștere a filosofiei, îi conferă un anume echilibru, un fundament bizar pe care el poate clădi apoi obsesia multiplicității lumilor și a vieților. Universul senzorial se intersectează cu cel temporal și spațial și din punctul de torsiune al acestora se naște gândirea liberă, cea a iubirii și a dăruirii necondiționate.
Singurătatea pare a fi o iluzie, vrea să spună poetul. Și nimeni nu poate fi singur atâta vreme cât poartă armura iubirii. A dărui, a te dărui, iată antidotul pentru singurătate, depresie și tristețe. Căutarea în sine, în ceilalți și regăsirea apoi, sunt cele mai interesante revelații existențiale, doar acestea pot să te facă să simți zâmbetul lui Dumnezeu pe fruntea ta și lumina lui în gândurile și căutările tale.

Felician Pop