Fascinat de mirajul cuvântului, autorul, pe urmele atâtor spirite problematice, excavează în sub şi suprastraturile lui cu speranţa identificării substanţei primare născătoare de lumi într-o perpetuă geneză, sub bagheta creatoare a spiritului însetat de absolut. Se naşte astfel o poezie care învăluie totul într-un aer de profundă melancolie, în care poetul caută depăşirea semnificaţiei uzuale a cuvântului, încercând să descopere aura obiectelor, acel inefabil, acel ceva misterios, prin înfiinţarea unui metalimbaj cu totul neaşteptat.
În demersul poetic se regăseşte afirmaţia lui Nichita Stănescu privitoare la „nemurirea cuvântului ca trup al gândirii”, conferind acestuia forţa experimentării cunoaşterii ca o profundă aventură şi provocând poetul spre căutarea nemuririi prin cuvânt. De aici efortul poetic de a scoate verbul de sub imperiul senzaţiei, al sentimentelor, a-l investi cu esenţialitate, accesibilă doar prin forţa concretizării abstractului.