Volumul acesta dă seamă de universul poetic al unui autor care nu se pleacă în fața multor încercări ale vieții, fiind un veritabil mesager liric, cu care se armonizează impecabil. Aș putea spune că Sorin Copciac scrie versuri sub sunetul aceluiași diapazon, cu mereu în creștere talent, deși nu părăsește în total poezia cu forma clasică. Tocmai de aceea îl încurajez și-i spun că are un netăgăduit talent și-l felicit pentru ambiția și tenacitatea sa! Se pot face și posibile, superficiale interpretări, dar Sorin Copciac rămâne un autentic luptător al cetății, un susținător fidel al adevărului și dreptății, în amplul flux al romantismului înnoitor de după 1989 și al lirismului ce place cititorului cu chemare și chiar neavizat.
Și totuși, versurile lui au o detașare calmă, o relaxare ce nu te trimite spre izolare. Versul lui ascunde cumva o criză ce ne duce cu gândul la o lumină rece, care se vede de undeva de departe, ca o teamă de ne_iință. La autor domină iubirea:
“Încolțesc noi sărutări, în prag de lună,
Cuvintele sunt muze, ele așteaptă
Să dea-n vileag ce ochii săi arată…”

Teodor Curpaș