Dacă citeşti textele poetice ale lui Vladimir Cinezan îţi dai seama că acestea vin din altă lume. Una, de altfel familiară, dar, parcă, o altfel de lume. Abia după ce reciteşti pe îndelete textele sale (mai vechi şi mai noi) îţi dai seama că autorul şi-a făcut în limbă propriul său limbaj. Propriul său limbaj poetic. Abia apoi, credem, poţi avea acces – atât cât te lasă poetul, dar şi propria-ţi putere – spre poezia sa. Nu-i uşor, mai ales că nu eşti niciodată sigur de reuşită. Oricum, aceasta, reuşita, este a fiecărui cititor. Dar, de bună seamă, trebuie să fie şi a poeziei. În fapt, fiecare poezie trebuie să se spună pe sine. Trecând prin a fi un lucru, apoi un ustensil, textul poetic trebuie să devină operă de artă. Despre toate acestea trebuie să dea seamă poezia, dar mai ales despre sine însăşi. Limba poeziei, deschisul ei este fiinţa însăşi. Fiinţa fiinţării poeziei. Adică, dacă nu ne situăm în plan logic, ci în cel ontologic, adevărul ei. Ne putem întreba ce este poezia, dar trebuie să ne întrebăm cum este ea posibilă. Posibilitatea ca poezia să fie este dată de poezia însăşi.