Azi a trecut poștașul, nu mi-a adus nimic, dar a vrut să vadă dacă mai trăiesc, dacă mai aștept. El mi-a spus că o să vină mereu. După ce a plecat, am găsit pe genunchii mei o scrisoare. Era un plic roșu cu panglici negre… Da, da… erau scrisul tău, mirosul tău, culorile tale, pe fiecare pagină era imprimat un bujor în filigranul fin.
Răsfoiesc paginile ca într-un ritual sacru, cu mâini tremurânde. Ca întotdeauna, îmi scrii precis, chirurgical, despre lucruri excepțional de bine definite și conturate. Confesiunile tale sunt esențiale, despre dorințe pe care nu le-ai rostit niciodată, despre trăiri imposibile.
Te-ai transformat în versul meu frumos tăcând peste rostirea mea și nu știu dacă liniștea din tine este superb revoltă a orgoliului adolescentei ce-ai fost odată, sau așteptare imperial scrâșnită printre dinți. Tu m-ai creat odată cu trecerea atâtor ani, sperând că într-o zi chiar voi veni de aiurea și tu chiar vei tremura de atâta iubire câtă se va revărsa asupra ta.
De dragul tău au înnebunit bujorii.