Poezia se circumscrie prin curente, tendinţe, orientări, se clasifică prin aspecte formale şi se discută comparînd diacronic modificările paradigmelor. Şi totuşi poezia eludează orice încercare rigidă de aliniere în spatele unei singure şi reductive definiţii. Mai mult decît oricare alt gen, poezia, pur şi simplu, există sau nu. O recunoşti şi o accepţi. Volumul Monicăi Lenga, Palette, mărturiseşte exact despre acest lucru. Autoarea descoperă poezia şi o transpune pe hîrtie fără altă preocupare în afara funcţionalităţii propriului text poetic, în afara circumscrierii propriului univers poetic. Comparativ cu precedentele volume, aici cuvintele sînt mai grele, parcă alăturarea lor implică un joc al asperităţilor menit să submineze melodicitatea în favoarea unei concentrări pe imagistic. Poeta pare să se joace cu forma clasică, decupînd rime, dar contrîndu-le la nivelul metrului. Rezultatul e o curgere sacadată a cuvintelor, asemănătoare unei incantaţii, un text care impune o lectură lentă, centrată în jurul universului vizual mai mult decît în jurul celui semantic.
Lumea pe care o circumscrie Monica Lenga în Palette e dulce-amăruie, spectaculoasă şi banală, plină de viaţă şi tocmai de aceea convingătoare. Există multă candoare, aproape o uşoară naivitate la limita dintre joc şi livresc în această instaurare a poeziei. Dar poeta nu mimează emoţia, ci o transferă mediat, prin cuvînt, spre cititor. Simplitatea devine astfel o cutie de rezonanţă a lecturii şi pătrunderii în poezie. Cel mai reuşit volum de pînă acum semnat de către Monica Lenga îşi găseşte cu uşurinţă drumul firesc înspre lectură şi emoţie, mărturisind astfel, după cum spuneam, despre modul în care poezia, pur şi simplu, există.

Victor Cubleşan