Sosind în orăşelul în care am fost repartizat după ter¬mi¬narea facultăţii, m-am simţit stingherit, străin şi izolat. Nu mai fusesem acolo niciodată, n-aveam nici un cunoscut, nici un prieten. Mi-a trebuit puţină vreme să constat că oraşul e mic, dar curat şi tihnit, cu împrejurimi pitoreşti. Aşezat la vreo două ore cu trenul de C., pe marginea unui râu cu apă limpede, casele lui se împrăştiau până pe coamele împă¬durite ale unor dealuri domoale, unele pă¬trun¬zând chiar printre copacii pădurii. La venirea mea, o toamnă blândă, caldă ca o vară, îl învăluia într-o lumină de miere şi aur. Aerul clar, blândeţea razelor de soare, primele frunze uşor ciupite de rugină, îi accentuau nota de calm şi linişte. De fapt, atmosfera aproape patriarhală era nota lui specifică şi aceea care, până la urmă, m-a legat de oraş. O preferam, ori¬cum, zgomotului şi vacarmului oraşelor industrializate, care plăteau modernizării şi urbanizării forţate un scump tribut material şi moral.
După ce am început să cunosc oamenii, impresia favo¬rabilă s-a accentuat. Veseli, primitori, amabili, ei m-au pri¬mit ca pe unul de-ai lor, m-au făcut să uit că sunt un străin. Într-un cuvânt, m-au ajutat să mă simt ca acasă. La scurtă vreme după sosirea mea, aveam deja un grup de prieteni cu care mă întâlneam destul de des. Majoritatea erau profesori ca şi mine, oameni cărora le plăceau pescuitul, vânătoarea, drumeţia.