O singură inimă

Este lună plină. Lumina ei puternică străpunge geamul mansardei și-mi luminează fața. Privesc în sus la frumusețea și la strălucirea ei și nu mă mai satur de ea. Lângă ea, pentru eternitate, este Luceafărul lui Eminescu. Iau telefonul în mână și mă uit la ceas. Este ora 2 și nu pot să adorm. Ceva mă îndeamnă să mă apuc de scris... Încep să scriu la lumina lunii, pe ecranul mic al telefonului. Nu știu ce și de ce, dar scriu. Scriu ce-mi vine în minte. Scriu ceea ce simt. Scriu de parcă inima îmi iese din piept de emoție. Scriu acum, dar nu știu ce am scris ieri, nu știu ce voi scrie mâine, nici poimâine... dar tot scriu. Scriu pentru voi, cititorii mei. Încerc să ridic barierele, să sparg zidurile și gheața dintre oameni. Nu am altfel cum, nu am altă putere, nu am altă soluție la îndemână decât ceea ce vă scriu acum, prin aceste rânduri, pentru dragostea ce v-o port vouă, oamenilor care mă înconjurați, prietenilor care mă sprijiniți, mă prețuiți și mă puneți în valoare în fiecare zi.