Oare s-au uniformizat şi părinţii, şi iubiţii, şi mămicile, şi tăticii? Oare nu mai ştim să vorbim decât „la standard”? Toţi şi toate au devenit acest impersonal „iubire”? Dacă da şi se pare că aşa este, înseamnă că n-a auzit nimeni de „iubire – bibelou de porţelan” (oare despre Minulescu şi celebra sa „Romanţă fără ecou” o fi auzit cineva?) sau de iubirea care „se cere păzită... cu săbii de oţel, sau de „iubirea – pasăre de foc”, sau de... iubirea-iubire!
Când auzi ceva de genul: „mişcă-te odată, iubire!” cred că nu-ţi mai vine să iubeşti!
Cartea asta se cheamă „Nimic despre iubire”, deşi tot ce scrie aici este iubire! De aceea adevărată, de aceea cu bucurie, dar şi cu durere, de aceea cu fericire, dar şi cu lacrimi, de aceea cu zâmbete, dar şi cu plânsete, cu mândrie şi cu umilinţă, cu bune şi cu rele, cu tristeţe şi cu jale, exact aşa cum e în realitate. Şi nu cu „mişcă-te, fă, iubire”!
Chiar, cum ar fi să se... mişte odată iubirea? Se poate mişca? Citiţi şi vedeţi!