Pune în tablou și pune-n ramă
Soarta mea subțire ce mă cheamă
Întinsă peste viața-subțire ca o ață!
Poți, Doamne, s-o faci, că suntem doar noi
Și rugăciunea o vreau nesecretă,
Credința mea fiind în veșnică iubire
Și nu m-am prefăcut nicicând
Că știu poteca spre tine urcând!
Este-un monolog atât de personal,
Că-mi las inima străpunsă de un pumnal
Și strigă puternic către Tine, Doamne,
C-o mulțumire făcută prin semnul crucii,
Un semn pe care nu-l fac în mod discret,
Întocmai ca această rugă, pe cât se poate,
Pe care-o fac din zori și până-n noapte, târziu
Și va continua cât voi fi viu!